De la biroul lui Connie Belciug, director executiv CERI
Republica Moldova este o țară cu ierni aspre și Crăciunuri înghețate, în special pentru cei săraci. Temperaturile scad în mod obișnuit sub 0 (zero) Fahrenheit, uneori cu o durată de 2-3 săptămâni la rând. Paltoanele groase, eșarfele, pălăriile, mănușile și cizmele izolate sunt o necesitate pentru oricine să iasă afară. În iarna anului 1998, când țara mea se bucura de al 7-lea an de independență față de Uniunea Sovietică, populația se chinuia să se descurce și să lupte cu disperare cu sărăcia, foametea și lipsa de locuri de muncă. Aveam 16 ani și uram iernile.
Vremea rece, aversele de zăpadă, drumurile înghețate și viscolul nu au fost motive pentru a rămâne acasă în Moldova, spre deosebire de Texas. În caz contrar, țara ar fi fost închisă timp de 3 luni în fiecare an. Adulții și copiii deopotrivă au fost nevoiți să plece de acasă și să îndrăznească elementele – prinderea mijloacelor de transport în comun sau mersul pe jos pentru a putea ajunge la școală, la serviciu sau în altă parte. Îmi amintesc acele dimineți devreme când obișnuiam să-mi pun echipamentul de iarnă și să merg la școală. La ora 7 dimineața cerul era negru, aerul era clar, iar temperaturile insuportabile. Cu fiecare respirație, înghețul se înfășoara în jurul plămânilor mei și îmi pătrundea haina. Mergeam repede spre stația de autobuz și îmi mișcam constant degetele de la picioare, astfel încât picioarele mele să nu se amorțească înainte de a intra în cărucior. Dar, am pierdut întotdeauna că concurența - picioarele mele au fost obtinerea amorțit și am fost pierde sentimentul în felul meu degetele de la picioare înainte de a ajunge la stația de autobuz. Îmi amintesc încă acest sentiment - se uită în jos și văzând propriile mele picioare și cizme, dar fiind prea dureros pentru a muta degetele de la picioare sau prea speriat să meargă. Dar ceva s-a întâmplat în acel an, ceea ce mi-a schimbat sentimentele față de iernile est-europene. Am primit un telefon de la o persoană dragă, o mătușă de-a mea, care mi-a spus "Să ne întâlnim la porțile pieței în 1 oră". Câteva ore mai târziu, am fost mândrul proprietar al celei mai bune perechi de cizme de iarnă de pe piață!!! Mătușa mea m-a luat la cumpărături și mi-a permis să aleg manual cea mai drăguță, cea mai la modă, cea mai potrivită și, fără îndoială, cea mai preferată pereche de cizme de iarnă pe care am avut-o vreodată! Am fost fericită și recunoscătoare – nu mai trebuia să-mi usuc cizmele în fiecare seară... Nu mai trebuia să mă tem să ies din casă dimineața... Nu a trebuit să simt acea durere de la picioare în fiecare zi... Nu a trebuit să car cu mine o a doua pereche de șosete în fiecare zi... Recent, mătușa care mi-a cumpărat acea pereche de cizme a mers să fie cu Domnul. Nu i-am spus niciodată despre diferența pe care a făcut-o în viața mea prin acea pereche de cizme sau alte daruri ale ei. Dar am decis să dau shoeRaiser2016 în acest an în onoarea mătușii mele și să scriu această piesă, astfel încât actul ei de bunătate și dragoste să nu fie uitat niciodată și să dea mai multe roade motivându-i pe alții să dea. Un act grijuliu de bunătate, făcut la momentul potrivit, a adus încredere, bucurie și speranță în viața mea în iarna anului 1998. Așa am încetat să mai urăsc iarna.
